Fragmente critice

        Următoarea frază sintetizează cel mai bine esența contribuției poetice a lui Gelu
Naum la literatura secolului XX.
      ”Dacă, la data când el s-a decis să-și asume destinul poetic,-spune criticul Dumitru Micu –n-ar fi existat suprarealismul, Gelu Naum, cu siguranță, l-ar fi inventat.Altfel nu avea cum sa dea curs vocatiei”.
        Cea mai valoroasă parte a operei sale, se caracterizează prin neobisnuit, paradox,
fabulos.
        Tânărul autor a ales suprarealismul nu pentru că acesta se producea pe plan european prin liniile teoretizate de Andre Breton, ci pentru că era predestinat să se așeze ca poet în climatul cel mai adecvat sensibilității și imaginației sale. Detașarea de modelul francez are loc mai ales în planul pragmaticii poetice , scriitorul căutând să descifreze în realitatea fenomenală concretă, o altă realitate, partea cealaltă.
        Într-un secol dominat de expansiunea spiritului științific,suprarealismul exprimă nu doar miraculosul în cotidian, în realitatea imediată ci și nevoia omenească de a-l transfigura artistic, și credința că lumea nu se rezumă la cuceririle științifice sau la fenomenalitatea percepută pe diverse canale.
        Gelu Naum a îmbrățișat suprarealismul sub influența acestor principii cărăra le-a infuzat talentul și valorizarea tehnicilor onirice.
        Poetul se revoltă împotriva convenției literare , a istoriei, a structurilor sociale, investigând noi teritorii poetice și practicând tehnici specifice ca dicteul automat, hazardul obiectiv, descoperirea sensurilor originare ale cuvântului, definirea condiției creției, a poetului.
         Încă din primul volum Drumețul incendiar (1936) el scria: ,, Acum fiecare poem este un arsenal de revolte’’.
         Credința drumețului incendiar este că poezia are datoria de a opune violenței din
viață, violența limbajului. Dar această violență trecută prin straturile unor imagini compuse dintr-o emisie de metafore ce deturnează logica obișnuită, se destramă și se îmblânzește.
         Suprarealismul este atras in mod deosebit de tema erosului căruia îi neagă misterul și încearcă să înlăture melancolia, perdeaua stupidă din calea simțurilor.
         De pildă, în poemul Afară din noi uimiți sau Cal erotic în care inventivitatea și
ulcerarea sensibilității poetului sunt vizibile, Eugen Simion numește această tehnică poetică „tehnica asocierii infinite”. O imagine trece în altă imagine, într-un lanț nesfârșit, fără a ține seama de ideea, tema inițială. Calul erotic se topește precum ceara,



din cearî se nasc statui cu sâni, statuile se plimbă prin oraș, și , pe căldură, se topesc dând naștere la ape vagi, iar apele duc spre străzile de carne pe care patinează femei himerice... ”
           Aceste jocuri ale limbajului, acest curaj de a răsturna sensul normal al relațiilor dintre lucruri, aceste combinații în absurd, au de fapt scopul de a arăta că poezia are acces la orice act de creație, fără să-și piardă însă statutul, deoarece Gellu Naum știe să le dea un sens mai profund .
           În volumul Culoarul somnului, datat 1941 dar publicat în 1944 temele esențiale sunt visul și erosul. Odată cu volumele Medium(1945), Critica mizeriei( 1945) scis în
colaborare cu Paul Păun și Virgil Teodorescu, la care se adaugă Teribilul interzis, (1945), Gelu Naum se integreaza in suprarealismul european si anume în prima varsta a suprarealismului postbelic.
           Începând cu 1968, se prefigurează a doua vârstă a suprarealismului postebelic când apare volumul Athanor, urmat de antologiile Poeme alese (1970), Copacul animal
(1971), Tatăl meu obosit(1972), Poeme alese (1974), Descrierea turnului(1975).
           Autorul este atras și de creația dramatică ilustrată de piesele de teatru Insula, Ceasornicăria Taus, Poate Eleonora (1979) pentru ca în 1980 să se întoarcă la poezie cu volumul Partea cealaltă, romanul Zenobia(1985), volumul de poeme Fața și suprafața și Malul albastru(1993). Fiecare an înseamnă un nou volum de poeme sau de proză: Focul negru (1994), Sora fântână(1995), Întrebătorul (1998), Copacul animal, Avantajul vertebrelor (2000) și ultima carte, cu Ascet la baraca tir (2000). Intre aceste două momente se interpune opera anilor realismului socialist în care se înscriu volumele Filonul(1952), Tabăra din munți (1952), Așai (1956), Cel mai mare Gulliver (1958), Cartea cu Apolodor(1959), Poem despre tinerețea noastră(1960), A doua carte cu Apolodor,(1959), Soarele calm, poeme(1961).

FRAGMENTE CRITICE

Ştefan Augustin Doinaş, "Lampa lui Diogene", Editura Eminescu, 1970
Lucian Raicu, "Structuri literare", Editura Eminescu, 1973
Ov. S. Crohmălniceanu, "Literatura română între cele două războaie mondiale", vol. II, Editura Minerva, 1974
Gheorghe Grigurcu, "Existenţa poeziei", Editura Cartea Românească, 1986
Dinu Flămând, "Naum heracliticul", România literară, 19 mai 1988
Marin Bucur, "Poezie-destin-dramă", Editura Cartea Românească, 1982
Monica Lovinescu, "Est-etice / UNDE SCURTE IV", Editura Humanitas, 1994
Ion Pop, "Gellu Naum. Poezia contra literaturii". Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2001
Simona Popescu, "Salvarea speciei. Despre suprarealism şi Gellu Naum", Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000
Alexandru Ştefănescu, Un om liber: Gellu Naum
Alistair Blyth, The last surrealist
PEN - Prezentare Nobel
Ana Blandiana - Nominalizare Nobel